Copil născut în Franţa sau Italia: termenul de 6 luni pe care nu ţi-l spune nimeni

Un act de naştere sau de căsătorie eliberat în Franţa ori în Italia nu are putere doveditoare în România până nu este transcris în registrele româneşti de stare civilă. Legea 119/1996, articolul 41, cere transcrierea în 6 luni de la înregistrarea actului la autoritatea străină. Până atunci copilul nu are CNP — deci nici paşaport românesc, nici carte de identitate, nici alocaţie de stat. Ai două căi: consulatul, unde serviciul este gratuit, sau primăria de domiciliu din România, direct sau prin împuternicit cu procură specială.

De ce nu e de ajuns actul de la mairie sau de la comune?

Pentru că este actul altui stat. Franţa şi Italia îl recunosc, România nu — nu până când este trecut în propriile ei registre de stare civilă. Asta se numeşte transcriere.

Nu este o traducere şi nu este o formalitate de curtoazie. Până la transcriere, pentru statul român evenimentul nu s-a întâmplat.

Ce se blochează dacă nu faci transcrierea?

Un lanţ întreg, şi aici este miezul problemei: fiecare verigă pare o procedură separată, dar toate atârnă de aceeaşi hârtie.

Fără transcrierea certificatului de naştere, copilul nu primeşte CNP. Fără CNP:

nu poţi cere paşaport românesc pentru el;
nu poţi cere carte de identitate;
nu poţi cere alocaţia de stat pentru copii.

Şi dacă e vorba de căsătorie?

Căsătoria făcută în străinătate nu apare în actele româneşti până la transcriere. Consecinţa practică cea mai frecventă: numele nou nu poate fi trecut în buletin sau în paşaport.

Rezultatul este o persoană cu două identităţi administrative — una în ţara în care locuieşte, alta în ţara al cărei cetăţean este — şi fiecare ghişeu care le compară cere lămuriri.

Care sunt cele două căi, şi care e mai potrivită?

Prima: consulatul României din Franţa sau din Italia. Serviciul este gratuit, iar cererea se face prin econsulat.ro.

A doua: primăria de domiciliu din România. Poţi merge personal când eşti în ţară, sau poţi trimite pe cineva cu procură specială — ceea ce înseamnă că nu trebuie să îţi iei concediu şi să faci drumul.

Alegerea depinde mai mult de calendar decât de procedură: dacă mergi oricum în România în lunile următoare, a doua cale nu costă nimic în plus.

Ai nevoie de apostilă şi de traducere legalizată?

Pentru actele franceze şi italiene, nu ai nevoie de apostilă.

Traducerea se poate evita şi ea, dacă ceri de la început extrasul multilingv în locul certificatului obişnuit. Este acelaşi act, eliberat de aceeaşi autoritate, într-o formă pe care România o citeşte direct — un formular european creat exact pentru asta prin Regulamentul (UE) 2016/1191.

Este cea mai ieftină economie din toată procedura, şi se face cerând altfel de la ghişeu, nu plătind pe cineva.

Ce se întâmplă dacă au trecut deja cele 6 luni?

Procedura nu se închide. Transcrierea se poate cere şi mai târziu, iar asta merită spus limpede pentru că teama de amendă îi face pe mulţi să amâne şi mai mult.

Depăşirea termenului este însă contravenţie, sancţionabilă cu amendă. Şi fiecare lună de întârziere este o lună în care copilul există pentru statul francez sau italian, dar nu şi pentru cel român.

Decizia finală aparţine primarului, respectiv şefului misiunii diplomatice.

Surse oficiale

Procedura, pas cu pas

Pagina de mai sus răspunde la întrebare. Ghidurile de mai jos conţin procedura întreagă, cu actele cerute şi ce faci dacă cererea este refuzată.