Declaraţia unică, CASS şi dubla impunere când lucrezi în străinătate

În materie fiscală, „refuzul” ia de obicei forma unei decizii care îţi cere bani: decizie de impunere anuală, decizie de impunere din oficiu, decizie referitoare la obligaţiile de plată accesorii, ori respingerea cererii tale de exceptare de la CASS sau de restituire. 1. Nu ignora plicul şi nu ignora SPV-ul. Un act publicat în SPV se consideră comunicat la 15 zile de la publicare, iar termenele curg de atunci, indiferent dacă l-ai citit. 2. Dacă e o decizie de stabilire din oficiu a CAS şi CASS: prima soluţie nu este contestaţia, ci depunerea declaraţiei care lipseşte. Materialul ANAF spune limpede că, dacă îţi îndeplineşti obligaţia de declarare în 60 de zile de la comunicarea deciziei, decizia se anulează. Depune declaraţia corectă, cu documentele de venit şi cu dovada asigurării din străinătate, şi cere în scris anularea. 3. Contestaţia administrativă: se depune la organul fiscal emitent al actului, în termen de 45 de zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii. În scris, cu numărul şi data actului contestat, motivele de fapt şi de drept, dovezile şi semnătura. Temeiuri utile, după caz: art. 59 din Codul fiscal pentru rezidenţă, art. 131 pentru creditul fiscal, art. 153 alin. (2) pentru exceptarea de la CASS a celui asigurat în alt stat membru, art. 15 din Convenţia cu Franţa sau art. 16 din Convenţia cu Italia pentru impozitarea salariului în statul unde munceşti, şi prescripţia de 5 ani dacă anul este vechi. Contestaţia nu suspendă executarea; suspendarea se cere separat, în condiţiile legii, şi de regulă cu o garanţie. 4. Dacă decizia de soluţionare a contestaţiei îţi este nefavorabilă, sau dacă ANAF nu o soluţionează în 6 luni, calea următoare este instanţa de contencios administrativ competentă potrivit Legii nr. 554/2004 — în practică, secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului sau, peste pragul valoric prevăzut de lege, a curţii de apel. Termenul de sesizare a instanţei este cel din Legea nr. 554/2004, de 6 luni de la comunicarea deciziei; verifică termenul exact în textul legii sau cu un avocat înainte să îl laşi să treacă, pentru că este un termen de decădere. 5. Dacă problema este că acelaşi venit a fost impozitat şi în România, şi în Franţa sau în Italia, există şi calea procedurii amiabile prevăzute de convenţii: cererea se depune la organul fiscal în a cărui rază se află domiciliul tău fiscal, cu certificatul de rezidenţă fiscală şi dovada impozitului plătit în celălalt stat. ANAF poate respinge cererea; nu este o cale automată şi nu suspendă termenele de contestaţie. 6. În paralel şi gratuit: Avocatul Poporului, pentru probleme de acces la propriile date şi la SPV, şi asistenţa pentru contribuabili a ANAF (Call-center 031 403 91 60), unde poţi cere lămuriri scrise. Un răspuns scris al ANAF, chiar dacă nu te obligă pe fond, este o probă utilă la dosar. 7. Dacă nu poţi plăti suma stabilită definitiv: cere eşalonarea la plată. Îndeplinirea eşalonării este şi condiţia pentru reducerea cu 75 % a penalităţii de nedeclarare. Decizia finală aparţine ANAF, iar controlul asupra ei îl exercită instanţa de contencios administrativ. Cele mai multe dosare ale românilor din Franţa şi din Italia se rezolvă însă cu două hârtii — certificatul de rezidenţă fiscală şi documentul portabil A1 sau S1 — depuse la timp, nu cu procese.

— Să pleci definitiv fără să depui chestionarul de rezidenţă fiscală. Este greşeala care costă cel mai mult, pentru că menţine, în ochii fiscului, obligaţia de a declara venitul mondial. Se depune cu 30 de zile înaintea plecării, dar se poate depune şi mai târziu, ca să opreşti acumularea. — Să confunzi domiciliul cu rezidenţa fiscală. Poţi avea paşaport CRDS şi să fii tratat, fiscal, altfel decât crezi; şi invers, poţi avea buletin românesc valabil şi să fi devenit rezident fiscal francez sau italian. Sunt două proceduri diferite, la două instituţii diferite. — Să crezi că, dacă nu ai impozit de plată, nu trebuie să declari. Creditul fiscal se acordă numai dacă declari venitul şi dovedeşti impozitul plătit în străinătate. Obligaţia de declarare este separată de obligaţia de plată. — Să te aştepţi ca exceptarea de la CASS să funcţioneze automat pentru că lucrezi în Franţa sau în Italia. Art. 153 alin. (2) prevede exceptarea, dar cere dovada valabilităţii asigurării. Fără documentul portabil A1, S1 sau o atestare depusă la ANAF, sistemul nu ştie nimic despre asigurarea ta. — Să nu te uiţi niciodată în Spaţiul Privat Virtual. Actele comunicate acolo se consideră comunicate la 15 zile de la publicare, iar termenele de 45 şi de 60 de zile curg fără tine. — Să uiţi criptomonedele şi câştigurile din investiţii. Se declară ca venituri din alte surse, respectiv din investiţii, şi intră în plafoanele CASS împreună cu chiriile şi dividendele. — Să declari chiria din România „pe zero” pentru că nu ai încasat, sau să nu o declari deloc pentru că plăteşti impozit în Franţa ori în Italia. Veniturile din surse româneşti rămân impozabile în România, indiferent unde locuieşti. — Să bifezi Capitolul II al declaraţiei „ca să fii asigurat şi în România”, fără să calculezi. Odată bifat, CASS devine obligaţie de plată, în două tranşe: 25 % la depunere şi 75 % până la 25 mai a anului următor. — Să depui o rectificativă în care completezi doar rândul greşit. Regula ANAF este ca la rectificativă să recompletezi integral capitolul corectat, inclusiv datele care rămân neschimbate; altfel, ce lipseşte se citeşte ca zero. — Să plăteşti o sumă veche fără să verifici prescripţia. Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în 5 ani de la 1 iulie a anului următor, dar prescripţia se invocă; nu se aplică din oficiu în locul tău.